I want to know… have you ever seen the rain?

It’s like you’re on top of the fucking world. The big city lights, the pretty people around you, the happy couples and the shiny children, they all seem to be living. You’re not, but it still feels like you’re on top of the world.

Si esti bolnav si iti accepti conditia. Ti-ai petrecut atata timp incercand sa te vindeci si n-a mers, acum va trebui sa inveti sa traiesti asa, bolnav, infectat, contagios. Sangele ti-e murdar, pielea ti-e patata si esti plin, plin de cratere. Diform si oribil si prins intr-o boala autoimuna, incapabil sa mai tii pasul cu lumea de-afara. Te afunzi in propria ta mocirla, in timp ce-ti soptesti din nou lectiile pe care le-ai invatat, cu greu, in ultimii ani.

On a bus, surrounded by hundreds of cars with hundreds of people, people you’ll never meet, you’ll never know, people you still might dream of, and you’re just sitting there, barely breathing, looking at them through the dirty glass with thousands of stories and not seeing anything. You’re numb and not quite human and it still feels like you’re running a thousand miles per hour to places you don’t want to be in ever again, but you can’t find a cure. You’re infected, you’ve been for a while now.

Si e adevarat ca unele lucruri nu se schimba niciodata, dar tu aici nu prea mai ai nimic de facut. N-o sa primesti nimic inapoi, asa ca tine-ti, ce ti-a mai ramas, pentru tine. Nu mai crede in basme si-n cantece fericite si-n masti si-n oameni, pentru ca nu-ti permiti sa te mai pierzi vreodata. Strange bine ce mai ai si fugi, fugi cat te tin picioarele, nu te uita inapoi. Poate vantul o sa-ti curete pielea si parul, poate oasele ti se vor intari pe drum si sangele ti se va purifica singur. Poate in plamani o sa ai si altceva in afara de praf. Stii? Poate nu-i chiar atat de greu.

And sometimes you seem to be getting better. You laugh and feel and ARE genuinely happy on your own, because the music’s loud in your headphones and your hair looks good and you feel pretty enough to be there, in the middle of the crowd, like any other person. You take every step to places you’ve seen 836953 times already, like the world is yours. That’s YOUR street, that’s YOUR subway train and that’s YOUR school and YOUR table in YOUR classroom. And you think you’re fine and your blood is clean…

Si daca nu se poate, daca boala o sa roada si-o sa-ti consume fiinta pana la infinit, atunci vei sti ca tu, copile, ai iubit cu intensitatea unei furtuni, a unei explozii vulcanice. Ai urme crestate-n piele de la o iubire care a avut viteza luminii, iar pentru ce-ai simtit tu n-a inventat nimeni vreun antidot.

… but everything stops and your heart goes mad and suddenly you’re blind, blind to the world and the happy and shiny and colorful and all you feel is the same God-shaped hole full of nothing. It’s still there, right in the middle of your fucking chest and your soul’s still cracked and your pieces are still not glued together. Missing pieces have not found their way back home yet and you really wonder if there’s any point in hoping they ever will.

***

“… yes, actually I have. I’ve seen the rain… a thousand times before. It burned my skin like acid and it reminded me of you.”

It’s oh-so-quiet…

“Sometimes I don’t get you,’ I said. She didn’t even glance at me. She just smiled toward the television and said, ‘You never get me. That’s the whole point.”

In cea mai mare parte a timpului, nu pot sa nu vorbesc. Pentru ca vreau sa spun aia si aia si pe cealalta, iar poate tu ai vrea sa stii asta si oooh! Mi-am amintit ceva. Tre sa-ti spun acuma, n-am ce face.

Si lucrurile se intampla, se-ntampla intr-una, multe, toate, de-odata sau pe rand, si te-ai gandi ca poate cineva sau altcineva si-ar dori sa le stie, asa ca le spui cu cele mai bune intentii.

In cea mai mare parte a timpului, lumea isi da ochii peste cap: Alexandra vorbeste. Din nou. Desigur, sunt mereu oamenii care stau pe langa mine, desi vorbesc mereu, iar aia nu mai zic nimic. Doar ofteaza din cand in cand, si m-asculta. Uneori o mai primesc si pe-aia cu “Doamne, cat vorbesti…”, dar cand iesi cu oameni pe care nu i-ai mai intalnit de juma’ de an, pai… da, atunci cam ai ceva de spus. Chiar mai mult decat de obicei.

Sunt, totusi, zilele alea in care nu vrei, nu poti, nu simti sa spui nimic. Da, chiar si tu, omul care nu stie sa taca. Doar… stai acolo, in coltul tau, si-ti vezi de treaba; gasesti in tine tot haosul de care ai nevoie ca sa-ti tii mintea ocupata, nu iti trebuie altceva. Sunt zilele alea in care singurul mod in care te poti lupta cu vulnerabilitatea stupida de care dai dovada e sa taci. Cand taci, esti in siguranta. Inchizi toate ferestrele prin care cineva ar putea ajunge la tine si te-ar putea rani.  Auzi, dar nu asculti, cuvintele aluneca de pe tine, iar tu ramai intreg.

Asa ca, da. Tac daca mi-e frica, daca am obosit, daca ma doare. E singurul lucru care ajuta. Si vorbesc daca ma simt suficient de puternica, daca am incredere, daca mi-e bine si vreau sa nu ma bucur singura de lucruri. Maybe I overshare, since I’ve got no shades of grey. But that’s another story.

 

“And then something invisible snapped insider her, and that which had come together commenced to fall apart.”

 

Not enough middle fingers for this world.

Gather strength from where there isn’t any and turn tomorrow into something beautiful.

Si uite-asa mai arunci o parte din viata ta, mai inchizi o parte din tine, mai incerci o data sa-ti mai dai o sansa, ca se pare ca altcineva nu vrea sa-ti dea, iar universul nu tine nici de data asta cu tine. It’s like you’re falling apart for no reason at all. NO reason at all.

Si ce mama naibii ar trebui sa faci? Pai, the usual stuff, nu? Reprimi si reprimi si reprimi din nou, inca putin, nu-ti pasa, n-ai treaba, de ce-ai avea? Nu te gandesti la asta si nu te gandesti nici la asta, uite ai o licenta, lucreaza la ea, lasa viata sa-si urmeze cursul si vezi-ti de treaba. Nu exista lucruri bune pe lista pentru tine, absenta unei mizerii ar trebui sa te faca fericita, nu stiai?

Si oameni pe care ii credeai prieteni isi bat joc de tine, ca e fain asa, nu? Sa fii acolo de fiecare data cand au nevoie, sa-ti rupi just like that din timpul tau pentru ei, sa te certi cu altii ca sa le tii partea. Dar sa te fereasca sfintu’ sa ai nevoie TU de ceva. Ca nu exista decat jigniri si mizerii, ne pare rau. Sigur, te chemam in oras, dar ne iei si noua o bere, nu? Sigur, vreau sa-mi spui ce-ai mai facut, dar numai ca sa am ce barfi si judeca. Sigur, intru iar cu bocancii in viata ta, dar numai ca am nevoie de 20 de lei mizerabili pentru un eveniment important in viata mea mizerabila.

Asa ca, dragilor, duceti-va dracului, sa va asculte el povestile, sa va cumpere el bere si sa va fie el public, pentru ca eu atata am avut de dat si-acum ma retrag in vizuina mea, unde singuratatea imi tine ceva mai bine de cald decat ipocrizia cu care ma tratati voi, like I actually deserve it. Bottomline, tho… you know what? Maybe I do. Trebuia sa plec cand am avut ocazia si sa nu ma uit inapoi. But I never learn, do I?

Got a couple bottles, but a couple ain’t enough.

Niciodata nu-mi invat lectiile. Si daca se intampla sa o fac, totusi, atunci e pentru o perioada extrem de scurta; dupa care… Scratch that, NICIODATA nu imi invat lectiile. Asa ca n-ar trebui sa ma plang deloc ca trec de o mie de ori prin aceleasi mizerii, cand eu refuz si refuz si refuz sa iau, macar o data, alegerea corecta.

Si-am auzit eu cum ca exista oamenii aia carora nu le pasa, oameni care fac ce simt, cum simt, cand vor… si chiar nu le pasa. But I’ve never been one of them. Probabil chestia asta vine la pachet cu minunea aia care se cheama “incredere” si pe care, trebuie sa recunosc, nu mi-am acordat-o niciodata. Therefore, orice fac e stupid, penibil, gresit, rusinos, ce-o sa zica lumea despre mine, am stricat tot.

Dar problema e, dincolo de orice, ca singura care vede toate astea, care taie si critica si ataca si isi da ochii peste cap, esti tu. Nimanui nu-i pasa suficient de ce faci tu. Nimeni nu sta sa-ti acorde ataaaata nenorocita de atentie. Si da, esti cretin si da, faci tampenii, pentru ca, pana la urma, ai tot dreptul sa le faci, doar-doar ai invata si tu ceva din ele, ca sa poti sa cresti.

Dar n-o sa arunce nimeni cu pietre, asa cum crezi, fiindca bottomline, prietene, chiar nu faci nimic special. Iti duci viata mediocra in spate de pe-o zi pe alta, uneori mai greu, alteori mai usor, pentru ca, nah, ce credeai? Ca o viata mediocra n-are si ea greutatile ei? Oh ba da, le are. Si cand nu le are, le inventezi. Mai tragi o betie, te mai faci de rahat, te mai apuci sa povestesti despre dramele tale mediocre unor oameni carora, desigur, nu le pasa, cheltui bani pe care nu-i ai si te chinui sa bagi cheia-n usa.

Era intuneric.

Uhm… nu, erai beat.

Dar asta e tot. Si nu vrei sa faci rau, dar faci, si vrei sa te opresti dupa a patra halba, dar iti mai iei inca pe-atat, si vrei sa te intorci cu bani acasa, but seriously, who are you trying to fool here? Nu stii sa dansezi, dar te batai de pe un picior pe altul. Nu vrei sa creada oamenii ca te dai la ei, dar esti mult prea prietenos, asa ca te-apuci sa-i iei in brate si sa-i pupi. And OH, the shame. The shame neeeeever goes away. But point is, the shame shouldn’t be there at all. Daca esti suficient de smecher sa faci ceva, ar trebui sa fii suficient de smecher sa-ti asumi propriile mizerii.

 

Asa ca, da, oameni buni, a fost nevoie de mult alcool ca sa adun asa o cantitate gigantica de penibil. But this is me; trippin on flat surfaces, sometimes drinking my dignity out, liking people I know I shouldn’t like and telling everybody stuff they shouldn’t even know. I do have my good parts, though… but they’re not that obvious.

Ma duc sa imi asum mahmureala acum. Have a nice day, y’all!

Lucky you.

“You know depression hits when you wake up afraid that you’re going to live.”

Viscolul tine oamenii blocati in masini, pe DN2 de la ora 11 si jumatate. Gerul imi tine vecinii in casa de ieri seara. Tot ieri am aflat de cea mai mare furtuna solara din ultimii sapte ani si de efectele ei minunate, si azi am aflat ca sunt 70% sanse ca Japonia sa fie lovita de un super-cutremur in urmatorii patru ani. De asemenea, nu-stiu-unde au fost trei furtuni in trei saptamani, de cand a inceput anul; a treia a hotarat ca-i place suficient de mult zona, incat sa ramana acolo… macar o vreme.

Am doua saptamani de stat in casa, schimbat cinci tratamente, doua saptamani de nopti nedormite si-un gat sfasiat de tuse. Febra la muschii abdominali, tot de la tuse, si cearcane. Un genunchi vanat si umflat, in care nu prea pot sa ma sprijin. Mai am niste febra, din cand in cand, o fiere mai bolnava decat mine si o sesiune care ma asteapta si careia nu stiu daca o sa-i pot face fata.

Se pare ca toate drumurile inspre si dinspre oras sunt blocate, but that’s okay… this is home. I hope everybody is stuck at home… because the world is ending and we just might want to the see faces of those we love before everything falls apart.

Everyday feels like goodbye, I have no idea how and if I’m going to wake up in the morning, but, most of all, I don’t care. My life’s been flashing before my eyes for a while, getting me stuck in certain moments, making me feel like nothing’s actually worth it anymore.

So, I’ve been thinking about it, and I came to the conclusion that some people are just not meant to be happy. And I’m not saying this in a dramatic, lock-myself-in-a-cage-and-die-there-because-I’m-unhappy sort of way. It’s just like you’re literally allergic to it, your body’s rejecting any tiny ounce of happiness your fate might give you. It’s like… having it in your blood will make you choke before you even get a chance to feel it entirely. So, you get addicted to pain and sadness and everything not right, because you have to feel something, after all.

Si mai ai semnele si coincidentele care uneori te trezesc din somn (desi apuci atat de rar sa dormi) ca sa te pocneasca-n fata. Si le ignori si reprimi tot si te intrebi daca mai exista suficienta forta in tine ca sa incepi din nou, dar stii prea bine ca ai toate rezervoarele goale si ca oricum nu mai ai timp. Nu mai ai nici sanse. Si parca nu mai are rost.

Asa ca nu mai vrei nimic, zaci acolo si pierzi timpul care ti-a mai ramas. Te-ai gandi ca ai pierdut tot, dar daca ar fi fost ceva vreodata al tau cu adevarat, ar fi ramas al tau. So, I’m pretty much where I started, trying to fill a God-shaped hole inside my chest, feeding on memories and day-dreams, and mostly… running on empty. I used to want much more, I used to want good and crazy and free and peaceful, but I don’t, not anymore.

No classic rock, no SPN, no alcohol, no talking, just a steamy pile of NOTHING. That’s all there’s left, so… you might as well close your eyes and enjoy it.

 

“You’re too smart to remember.”

Midnight Frenzy

Sta undeva in centrul Bucurestiului, intr-o casa mare si creepy, unde usile se trantesc si se incuie din senin, bolurile de plastic sar din dulap in partea cealalta a bucatariei, iar pisica este… well… aristocrata. E locul in care ai voie sa plangi, sa urli, sa bei, sa faci clatite fericite sau de depresie, ai voie sa iti inveti lectiile si sa te vindeci. Acolo 3 ore de somn sunt suficiente si cafeaua e buna in fiecare dimineata. Acolo ai voie sa fii tu si-atat, cu bune si cu rele.

Si sta intr-o camera cu podea verde si pat verde si-o fereastra mare. Sifonierul nu e niciodata suficient, iar usa de la pod e foarte posibil sa fie legatura directa cu Narnia. In bucatarie stii sigur ca se fac cea mai buna lasagna si cel mai bun tiramisu, toate pe acorduri de rock classic. Pisica are, bineinteles, cel mai bun loc pe scaun.

Nu minte niciodata, nu ascunde lucruri si nu-ti spune ceea ce vrei sa auzi. O sa bea cu tine cand esti la pamant, o sa te scoata din casa/oras/tara cand simti ca te sufoci, o sa te caute cu disperare prin cladirea de 11 etaje, pentru ca nu stii ce-i cu tine si pentru ca te-ai pierdut, cumva, de tot. Apoi o sa te gaseasca si-o sa te faca bine in felul ei. O sa-ti schimbe viata. In bine. O sa-ti arate luminile orasului si “maretia Bucurestiului”, o sa te ia in excursii si la concerte, o sa-ti arate o mie de lucruri de care sa te bucuri, pentru ca tu nu stii si tu nu poti si tu nu mai vrei nimic.

Redefineste cumva notiunea de “cel mai bun prieten”, pentru ca tu ai mai avut prieteni, dar nu asa. Movielike, flashy, everything good and bad, but mostly good, all the same but actually different. Cu o replica la orice, o sa te faca sa te simti mai bine cand esti cu moralul la pamant, o sa iti cante “All by myself” cand are febra, o sa-ti impleteasca bratari colorate, o s-o critice cu stil pe tipa cu care umbla baiatul de care-ti place, o sa te lase sa-i bei tot alcoolul din casa cand prima iubire ti-a frant inima, o sa te oblige sa renunti la sacul cel de toate zilele si sa te imbraci ca orice alta fata, intr-o rochie. O sa-ti explice cu rabdare ceea ce tu nu vezi pentru ca ai capul prea adanc in fund, si o sa te opreasca inainte sa faci din nou aceeasi greseala.

Citeste o suta de pagini pe ora. Poate oricand sa castige un meci de basket. E omul care poate sa arate incredibil intr-o rochie eleganta, si la fel de bine in blugi si bocanci, in timp ce da din cap la un concert de black metal. Poate sa intarzie ore intregi, dar stii sigur ca vine. Poate sa ajunga cu 2 minute inainte de film, dar in mall-ul gresit. Poate sa invete toata materia in seara de dinaintea examenului, ba chiar sa le explice si altora despre ce e vorba. Si da, are replici si argumente pentru orice, dar “nu despre asta e vorba”.

Si ea nu stie, dar e… asa, ca o minune cu par verde. And nothing else matters.

So, I just wanted to thank you for everything. Being there, letting me drink all the alcohol, taking me on roadtrips, opening my eyes, trusting me, believing in me, giving me a chance, teaching me to dream and live and be better. I’m lucky to have you and I’m aware of that.

 

Free to be you and me

E mai usor, stii? Sa pui piese pe facebook sau sa dai reblog la poze pe tumblr. E mai usor sa lasi peste tot indicii, sperand ca le va vedea cine trebuie si, in acelasi timp, ca nu le va vedea nimeni. E ca un pact pe care-l faci cu tine insati ca sa te poti descurca intr-un fel sau altul cu avalansa care vine spre si dinspre tine. Reprimi doar valurile cu adevarat periculoase, restul mai poate scapa prin versurile piesei de pe facebook sau prin mesajul pozei de pe tumblr. Si exista suficienta nedreptate in toata situatia asta, cat sa poti inveli pamantul cu ea de doua ori… pentru ca e decembrie si e frig in partea asta a lumii. E anul 22 si e frig in partea asta a vietii. Ai un proiect de licenta de facut, carti de citit, lucruri de planificat si un an de pus la punct, dar bani nu-s si-afara e frig, esti numai tu la 517 si fantomele au umplut fiecare centimetru din cladire. Sunt pe hol, pe scari, la geam, langa tine, in pat si nu se opreste niciuna din bantuit doar pentru ca te doare pe tine.

Si e mai usor sa trimiti un mesaj, sa te holbezi la el jumatate de ora, sa scrii trei cuvinte, un zambet fals si un semn al exclamarii si sa presupui ca ti-ai facut datoria, dar ai o promisiune se indeplinit si probabil inca o lectie de invatat, asa ca pui mana pe telefon, te rogi sa nu-l scapi si te arunci a mia oara in gol, pe fundalul unei voci care obisnuia sa-ti dea tonul la fericire. Am o mie de liste, cu “de ce da” si “de ce nu” si mai ales “de ce mama naibii…?”, am trei saptamani de vacanta acasa, unde e tot ce-ar trebui sa-mi lipseasca… am cafea, chitara si siguranta in nuante de rosu. Dar fantomele nu se opresc din bantuit pentru ca mi-e mie dor si frica.

Am si muzica noua pentru flashuri vechi, care reuseste cumva sa creeze dependenta si sa genereze agonie. Mai am o promisiune de vremuri mai bune, explicatii recente la evenimente trecute, lumini noi si mai aprinse decat de obicei, o raceala de toata frumusetea si-o insomnie de invidiat. Sunt toate aici, unde nedreptatea e aproape de cota maxima si amintirile detin controlul. Poate mai e putin, totusi. Poate e ceva bun chiar dupa colt si eu ma gandesc sa ma dau batuta fix acum. Poate vom primi un semn, poate vom fi fericiti, poate suntem aproape de cicatrizare si echilibru.Gata? Am invatat lectia? Nu de alta, dar… am obosit sa fiu o rana deschisa.

“You look so tired… Tell me, when was the last time you got to be ACTUALLY happy? Because I swear I tried. I swear I tried…”

Remember tomorrow

People are strange. They’re like these umpredictable machines no one knows how to operate, all the same, but somehow different in every single detail.

Era o vreme in care eram ferm convinsa ca, ducandu-mi viata singura, separata de lumea reala si privindu-i cu atentie manifestandu-se in habitatul lor natural, puteam ajunge sa-i cunosc atat de bine, incat reuseam sa le prezic miscarea urmatoare. Aveam ani intregi de practica, ma consideram cu adevarat priceputa, pentru un om care nu avea niciun fel de contact cu alti oameni. Pentru un om care nici macar nu-si dorea vreun contact cu alti oameni.

Dar distanta asta eroda, in acelasi timp; singuratatea si modul in care alegeam zilnic sa o imbratisez erau acide, ma consumau constant. Asa ca ma bandajam in observatii si preluam controlul, asezandu-ma pe un nivel superior: eu eram una si ii studiam ca pe niste sobolani; ei erau multi si simpli, iar faptul ca nu stiau de mine ma facea si mai puternica.

E usor sa ramai obiectiv cand nu iti pasa de nimeni, dar cat de obiectiva eram eu, prinsa intre dorinta de a fi printre ei si refuzul in fata unei posibile adaptari? Iar cand cineva te vede, intr-un final, te ia pe sus si te duce in mijlocul multimii, unde te gasesti fortat sa te integrezi, obligat sa renunti la halatul alb si sa intri in uniforma de cobai, lucrurile nu mai par atat de evidente. Oamenii nu mai sunt previzibili, iar asta iti reduce tie controlul; depinzi de ei si intri in panica.

De la control la vulnerabilitate trecerea e rapida si dureroasa, haotica si intensa, iar adaptarea la vulnerabilitate presupune pastrarea unei oarecare doze de control, pe care cobaii nu si-l permit. Vulnerabilitatea este generata de simplul fapt ca suntem incapabili sa ne adaptam la ea. Ca un cerc vicios pe care eu, din pantofii mei de cercetator, nu aveam cum sa-l inteleg. M-am transformat din medic in pacient, din terapeut in client, din profesor in elev, doar ca sa simt pe pielea mea ce eram convinsa ca stiu si inteleg despre altii. Paradoxal, oricat mi-as fi dorit asta, am facut-o doar cand n-am mai avut de ales, pentru ca nici cel mai bun chirurg nu se opereaza singur.

Printre oameni nu mi-a mers bine. Oamenii sunt rai, intoleranti, oamenii ataca si judeca si sunt intr-o permanenta si inutila defensiva. Oamenii nu m-au placut, nici macar cei pe care eu i-am simtit ai mei. Am incercat sa ii studiez de la distanta, dar propriile mele sentimente ma tradau si ma impingeau cu un etaj mai jos decat ei, facandu-i intotdeauna perfecti, inaccesibili, idoli pentru care nu voi fi niciodata suficient de buna cat sa le fiu cercetator, nici suficient de interesanta, cat sa le fiu cobai. Si asa, limitata de insuficienta mea generala si chinuita de aceeasi singuratate acida, am inceput sa-mi doresc un singur lucru: ca, pierduta in multime, sa reusesc cumva sa-mi las amprenta pe oamenii care reuseau sa ma observe. Am inceput sa-mi doresc sa schimb vieti. Si, stiind ca oamenii-s rai si ca, intr-un fel, cei de care reuseam sa ma atasez erau si mai rai, mi-am imbracat din nou halatul, de data asta lipsit de un obiectivism ce mi-ar fi prins tare bine, si am inceput sa caut acea lumina care, desi adanc ascunsa inauntrul lor, ii facea sa straluceasca. In ochii mei, ii facea frumosi. Asa a inceput totul.

Ceea ce nu stii atunci cand tragi aer in piept, inchizi ochii si te arunci in gol e faptul ca oamenii aia, pentru care pui totul in joc sunt doar supradoze de necunoscut; e un sfarsit cu o mie de fete. Lumina aia in care tu crezi poate fi ascunsa sub nesfarsite straturi de rautate, pentru care tu nu ai suficienta energie si pe care te gasesti nevoit sa le iei asupra ta. Iti asumi rautatea unor oameni pe care i-ai ales si pentru care lupti asa cum ar trebui sa lupti pentru tine, dar n-o faci, pentru ca sa te salvezi pe tine nu te face erou. Si pentru ca, dincolo de toate, esti convins ca numai salvandu-i pe altii te-ai putea salva pe tine.

Din pacate, niciodata nu merge asa. Straturile de rautate se muleaza rapid pe existenta ta, energie nu mai ai ca sa te lupti cu asta, asa ca ramai contaminat, nefericit si singur. Oamenii pe care ii vrei raman indiferenti la sacrificiul tau. A fost alegerea ta, pana la urma, nu? Dintr-o gama variata de dureri de toate formele si culorile, intotdeauna o alegi pe aceeasi si niciodata nu-i permiti sa te invete nimic.

You can’t play God, you can’t change lives. At the end of the day, you’re just another lesson nobody wants to learn.

Kiss while your lips are still red.

… si acum o sa ne intoarcem la… whatever we left here.

Food of the year:  Lasagna, facuta in miezul noptii la Aurora in bucatarie.

Drink of the year:  Whiskey. Aurora, imi pare rau ca am baut toate sticlele, jur. Primul salariu… I promise. A fost si Bloody Mary o vreme… si-apoi n-a mai fost.

Party of the year:  Hmm… greu de zis. Poate ceva prin aprilie, poate ceva prin septembrie, in Brasov. Poate ceva prin noiembrie. This whole year was a freaking party.

Song of the year:   Tanya Stephens – It’s a pity, Toto – Hold the line, CCR – Have you ever seen the rain si Bruce Springsteen – You’re missing [in prima jumatate a anului]; Ozzy – Road to nowhere, Tarja Turunen – I walk alone, Nightwish – Kiss while your lips are still red, Sepultura – Ratamahatta, Missy Higgins – They weren’t there, Slipknot – Snuff, Deep Purple – Soldier of fortune [in cea de-a doua jumatate]. And a lot more, actually.

Site of the year:  Tumblr FTW!!! Poate si FB, recunosc, recunosc.

Blog of the year:   SPN Quotes. LMAOGTFO.

Relative of the year:   Matusa de la Brasov.

The ‘Oups! I did it again…’ of the year:  Ha. Well… being retarded. Generally speaking. And trusting people. BIG mistake.

Friend of the year:   Aurora.

Lover of the year:    Bobby Brown.

Clothing of the year:  Cizmele hardcore. :X

Trip of the year:   Vama Vecheeeee si Bulgaria si SIBIU   si Brasov si Sfintu Gheorghe. Si toata vara. Ah, si Miercurea Ciuc, bineinteles. Si Constanta.

Statement of the year:  FEFE. “Nu ma face sa te bag in baie.” Bitch, you crazy? I ain’t even mad.

Social Platform of the year:   Personalul 4503. Si La Pirati. Si Jack-u’, nah. The road.

Sport of the year:   Mersul cu trenul.

Movie of the year:   Raman la Supernatural.

Book of the year:  Carticica despre Reiki, de la Aurora.

Scent of the year:    Cafea si cafea si cafea din nou.

Game of the year:   Stalking, of course. Nah, maybe pretending I’m ok. Forgetting. Forgiving. ROIWORLD.

So… yeah. We’ve learned to enjoy life. We were kinda forced to. But the little things… the lights, the smiles, the roadtrips, the sounds, they’re all we need. We made memories, we were happy… we saved ourselves once again. I guess this is growing up, you just… wake up one day and decide that you’re strong enough to build happiness from thin air. There will always be something wrong, someone missing, you’ll always hurt a bit, but that’s the point, that’s what pushes you forward, you keep going, you never stop. There might be nothing you expect at the end of the road, but the ride… that’s what really matters. So, make it awesome and worth remembering.

 

Leapsa merge la Aurora.

“Mereu.”

Vama Veche e un mic colt de Rai.

Un Rai hippiot, cu mult alcool, codite impletite si bratari colorate. Piele arsa de soare si priviri senine, nisip si vant si valuri. Vama Veche e acolo unde nimic nu doare, nu apasa si nu sufoca.

E acolo unde te vindeci, unde renasti, unde nu poate sa-ti fie altfel decat bine, chiar si cand iti sufla briza prin buzunare si habar n-ai de unde urmeaza sa mananci. Vara asta, though, am invatat un lucru: the Universe provides… mai ales in Vama. Tot ce trebuie tu sa faci e sa-ti misti fundul pana la gara, sa te urci in trenul spre Mangalia si sa fii constient ca n-o sa te intorci la fel.

Sibiul e scenariul ideal pentru basme.

De parca ai trece dintr-un secol in altul, te intrebi cam cate povesti ti-ar putea spune pietrele de sub talpi sau cati cavaleri au mers pe acelasi drum ca tine; prin cate vieti treci cu fiecare pas.

E locul in care uiti, uiti tot ce doare sau apasa, sau sufoca, in care intelegi ca nu iti mai trebuie nimic din ce ai lasat in urma; ca n-are sens sa te uiti inapoi si cu siguranta nu trebuie sa te intorci niciodata. E locul care iti arata cum ar fi viata ta, daca ai hotari, de azi, ca meriti sa fii fericit. Sa-ti umpli plamanii cu linistea care pluteste in aer, sa-ti schimbi culorile sub un soare nou, cald, care nu va spune nimanui unde esti si cum sa te gaseasca.

Sunt locurile care mi-au facut vacanta incredibil de frumoasa, cand nimeni, nici macar eu, nu se astepta la asta. Din tren in tren, de pe o plaja pe alta, de la mese de 6 lei la scoici si melci si aerul unei tari noi, care nu-ti stie povestea. De pe nisip direct pe stradute vechi, printre case colorate; de La Pirati direct in fata scenei, la Artmania. I feel like I’ve been everywhere and each place has left its mark on me. Si e perfect, e incredibil sa fii, dupa n+1 ani, plin de amintiri frumoase si-atat, cu cateva lectii invatate in plus, dar la fel de copil ca intotdeauna.

Iar tu… tu m-ai gasit. Ascunsa acolo, printre oameni, lumini si note muzicale, cu garda sus, better off on my own, believing in nothing but myself. Si poate au fost culorile tale perfecte, sau poate sentimentul ca te cunosc dintotdeauna… Sau toate sincronizarile noastre, de care n-am stiut sa profitam la inceput. I never felt like leaving your side again.

Si sa stii ca noptile in tren nu-s atat de urate, cand stii ca destinatia e perfecta, iar rasaritul pe peron in Brasov, alergand dintr-o parte in alta, e mai frumos decat stie lumea. Si discutiile intr-un Personal vechi si murdar, in drum spre un oras complet necunoscut… they can be pretty fascinating.

Cheap food on the side of the road… a zecea strada la stanga spre o clinica bine ascunsa si, bineinteles, autostopul care are si el secretele lui. Si-am invatat ca berea te poate face sa adormi pe strada, in picioare… si ca nu e bine sa mananci ciocolata inainte de masa. Si ca serile pot fi geniale intr-un parc dintre blocuri, printre copii, ca si noi.

Am mai invatat ca poti sa ai noroc in dragoste, sau la carti; niciodata la amandoua in acelasi timp… Si ca daca ai noroc, poti sa te odihnesti dupa o zi perfecta noaptea, sub cerul liber, pe niste perne imense, pe care gardienii nu tre sa stie ca le-ai imprumutat. Am mai invatat ca exista cineva caruia ii place sa ma auda vorbind… tot timpul. Care a dezvoltat rapid a love-hate relationship cu bagajul meu si care imi spune constant ca ma uraste, doar ca sa ma stranga mai tare de mana in secunda urmatoare.

So… thank you. For teaching me stuff about me I never knew. For giving me 30 hours of happiness and for making me smile again.  Thank you for changing my life.