People are strange. They’re like these umpredictable machines no one knows how to operate, all the same, but somehow different in every single detail.
Era o vreme in care eram ferm convinsa ca, ducandu-mi viata singura, separata de lumea reala si privindu-i cu atentie manifestandu-se in habitatul lor natural, puteam ajunge sa-i cunosc atat de bine, incat reuseam sa le prezic miscarea urmatoare. Aveam ani intregi de practica, ma consideram cu adevarat priceputa, pentru un om care nu avea niciun fel de contact cu alti oameni. Pentru un om care nici macar nu-si dorea vreun contact cu alti oameni.
Dar distanta asta eroda, in acelasi timp; singuratatea si modul in care alegeam zilnic sa o imbratisez erau acide, ma consumau constant. Asa ca ma bandajam in observatii si preluam controlul, asezandu-ma pe un nivel superior: eu eram una si ii studiam ca pe niste sobolani; ei erau multi si simpli, iar faptul ca nu stiau de mine ma facea si mai puternica.
E usor sa ramai obiectiv cand nu iti pasa de nimeni, dar cat de obiectiva eram eu, prinsa intre dorinta de a fi printre ei si refuzul in fata unei posibile adaptari? Iar cand cineva te vede, intr-un final, te ia pe sus si te duce in mijlocul multimii, unde te gasesti fortat sa te integrezi, obligat sa renunti la halatul alb si sa intri in uniforma de cobai, lucrurile nu mai par atat de evidente. Oamenii nu mai sunt previzibili, iar asta iti reduce tie controlul; depinzi de ei si intri in panica.
De la control la vulnerabilitate trecerea e rapida si dureroasa, haotica si intensa, iar adaptarea la vulnerabilitate presupune pastrarea unei oarecare doze de control, pe care cobaii nu si-l permit. Vulnerabilitatea este generata de simplul fapt ca suntem incapabili sa ne adaptam la ea. Ca un cerc vicios pe care eu, din pantofii mei de cercetator, nu aveam cum sa-l inteleg. M-am transformat din medic in pacient, din terapeut in client, din profesor in elev, doar ca sa simt pe pielea mea ce eram convinsa ca stiu si inteleg despre altii. Paradoxal, oricat mi-as fi dorit asta, am facut-o doar cand n-am mai avut de ales, pentru ca nici cel mai bun chirurg nu se opereaza singur.
Printre oameni nu mi-a mers bine. Oamenii sunt rai, intoleranti, oamenii ataca si judeca si sunt intr-o permanenta si inutila defensiva. Oamenii nu m-au placut, nici macar cei pe care eu i-am simtit ai mei. Am incercat sa ii studiez de la distanta, dar propriile mele sentimente ma tradau si ma impingeau cu un etaj mai jos decat ei, facandu-i intotdeauna perfecti, inaccesibili, idoli pentru care nu voi fi niciodata suficient de buna cat sa le fiu cercetator, nici suficient de interesanta, cat sa le fiu cobai. Si asa, limitata de insuficienta mea generala si chinuita de aceeasi singuratate acida, am inceput sa-mi doresc un singur lucru: ca, pierduta in multime, sa reusesc cumva sa-mi las amprenta pe oamenii care reuseau sa ma observe. Am inceput sa-mi doresc sa schimb vieti. Si, stiind ca oamenii-s rai si ca, intr-un fel, cei de care reuseam sa ma atasez erau si mai rai, mi-am imbracat din nou halatul, de data asta lipsit de un obiectivism ce mi-ar fi prins tare bine, si am inceput sa caut acea lumina care, desi adanc ascunsa inauntrul lor, ii facea sa straluceasca. In ochii mei, ii facea frumosi. Asa a inceput totul.
Ceea ce nu stii atunci cand tragi aer in piept, inchizi ochii si te arunci in gol e faptul ca oamenii aia, pentru care pui totul in joc sunt doar supradoze de necunoscut; e un sfarsit cu o mie de fete. Lumina aia in care tu crezi poate fi ascunsa sub nesfarsite straturi de rautate, pentru care tu nu ai suficienta energie si pe care te gasesti nevoit sa le iei asupra ta. Iti asumi rautatea unor oameni pe care i-ai ales si pentru care lupti asa cum ar trebui sa lupti pentru tine, dar n-o faci, pentru ca sa te salvezi pe tine nu te face erou. Si pentru ca, dincolo de toate, esti convins ca numai salvandu-i pe altii te-ai putea salva pe tine.
Din pacate, niciodata nu merge asa. Straturile de rautate se muleaza rapid pe existenta ta, energie nu mai ai ca sa te lupti cu asta, asa ca ramai contaminat, nefericit si singur. Oamenii pe care ii vrei raman indiferenti la sacrificiul tau. A fost alegerea ta, pana la urma, nu? Dintr-o gama variata de dureri de toate formele si culorile, intotdeauna o alegi pe aceeasi si niciodata nu-i permiti sa te invete nimic.
You can’t play God, you can’t change lives. At the end of the day, you’re just another lesson nobody wants to learn.
LMAOGTFO.
